Poezie….agonie
Agonie!
O nu!…ma spal in lacrimi mari amare,
Ma spal intr-o durere indoliata.
Nu pot sa mai vorbesc caci rau ma doare,
Cum inima imi moare de dragoste uitata.
Acum sunt un om al nimanui
Ce a revenit tandru in singuratate
O tandrete macabra ce naste pui,
De ura, de dispret, de moarte dulce neuitata.
Daaa!…o moarte dulce ar putea sa ia
un suflet gol, uitat de tot ce e iubire
Ar pleca din lumea asta aspra rea,
Fara sa-i para rau de urata dspartire.
Si unde voi ajunge, am sa lupt urat de tot
Sa omor, sa urasc; sa fac rau la tot ce-i bun.
Am sa mor cu dragostea arzand in foc
Sa devin morbid, dusman mai rau decat acum.
O nu!… ma spal din nou in lacrimi mari amare.
Ma inec intr-o dragoste indoliata
De iubire viata mea ma enerveaza si ma doare
Sa scap de ea, sa o urasc, s-o fac uitata…
scrisa de cipikkus, la o anumita data
Poveste trista…dar adevarata!
Povetsea trista … dar adevarata!!! – sunt ultimele clipe di viata unui baiat care totusi nu a inteles de ce…el a trebuit sa plece asa repede…dar dupa cum zicea…”totul are un rost”
„Vreau viata…vreau sa traiesc….de ce nu ma pot bucura de ea?….” erau cuvintele lui, si dupa 2 zile s-a stins. De ce Dumnezeu a avut nevoie de el acolo sus? S-a prins de acea ata alba ce mergea sus catre cer…a cerut acea ata…”da-mi ata aia alba…caci eu trebuie sa ma duc sus, dar fara voi”.
Si a ajuns sus….el e inger….ne priveste…ne vegheaza…”ma bucur ca radeti, sa ii saluti pe toti”
Ultimele lui cuvinte ce m-au intarit…au fost „mi-e mila de voi, nu plangeti”….si a plecat…..si-a dat ultima suflare….nu mai e.
A plecat suparat ca nu si-a trait viata….dar bucuros…”am o familie minunata, va iubesc pe toti…stiu ce e dragostea…deci pot sa mor linistit…”
Si parca il simt langa mine…mi-e dor de el.
poveste scrisa de Cipikkus din Bacau – imi pare rau, mi-e dor de el, dar Dumnezeu a avut nevoie de el sus…si acum…fratele meu…e un inger imbracat in alb; dar am ramas orfan…de frate…si ma doare…
„Lacrimile” by Gabriel
SIMBOL AL SUFERINTEI SI AL BUCURIEI IN ACELASI TIMP”
„Ce sunt lacrimile? Oare ele sunt doar niste picaturi de apa sarata care ne arata suferinta sau, poate, bucuria unei persoane?
Lacrimile ajung sa “curete” sufletul oamenilor si bineinteles, al meu, in situatiile critice sau pline de fericire. Lacrimile apar de cele mai multe ori odata cu ivirea unor probleme, pe care nu le putem depasii. E greu sa nu plangi cand afli ca urmeaza un moment critic al vietii tale si din care nu se stie daca vei scapa cu viata. E greu… mai ales cand stii ca ai cateva persoane in jurul tau, care ar face orice pentru tine dar, in fata acestei mari incercari, ele sunt neputincioase. Cu ajutorul lacrimilor putem trece peste anumite obstacole mai usor, sau, macar, sa ne resemnam mai usor, sa recunoastem ca o forta dumnezeiasca ne-a invins. Un alt rol important in depasirea problemelor il are prietenul. Cate o data simti nevoia sa “elimini” lacrimile, care s-au adunat intr-un loc sensibil al sufletului, in urma multelor tristeti si suferinte ale vietii. Astfel, prietenul te poate ajuta sa-ti “descarci” “petele” negre ale sufletului. De cele mai multe ori lacrimile reprezinta un fapt pozitiv, fiind un mijloc de “eliberare” a relelor sufletului, care il tin inchis intr-o cutie fara lumina, inghesuit, cu multe rani netratate.
Lacrimile ne ajuta sa patrundem adanc in noi si sa ne aratam noua insine ca suntem capabili sa simtim ceva. Dar oare ce inseamna “a simti”? Ce simte o persoana? De ce ajunge la lacrimi? De unde vin lacrimile ?
Oare aceste “notiuni” vor fi vreodata definite? Cine are dreptul si puterea sa le defineasca? Oare noi ne cunoastem intr-atat incat sa afirmam ca ne cunoastem? Exista vreo persoana care se cunoaste cu adevarat ?
Mereu imi voi pune aceste intrebari si nu cred ca voi gasi vreodata raspunsurile! Cand voi reusi sa ma “adun”, sa-mi “adun” gandurile, atunci poate voi gasi raspunsurile pe care le caut.
Acum, revenind la lacrimi, eu ma intreb: “Carei mame nu-i curge macar o lacrima cand isi vede pentru prima oara pruncul? Sau cand il vede facand primii pasi ?” Deci am ajuns la o concluzie de care pot fi sigur: Lacrimile sunt manifestarea sufletului. Oare cand privim marea pentru prima data, nu plangem de bucurie ? Sau … nu marea. Sa zicem cand dobandim sau primim sau…poate devenim ceva ce ne-am dorit foarte mult…sau cand ne indeplinim un vis care, niciodata nu am crezut ca se poate realiza cu adevarat…nu plangem ? Eu cred ca daca nu plangi, macar o data, din cauza unei intamplari care te-a marcat in viata, atunci nu ai suflet in tine, nu simti … viata !
Dar, cum exista lacrimile bucuriei, asa exista si lacrimile de durere? Oare ochii nostrii nu se umplu de lacrimi atunci pierdem o fiinta draga? Oare o data cu noi nu plange si sufletul nostru? Ce ne poate inunda mai adanc ochii decat lacrimile suferintei?
Si Fecioarei Maria i-au curs lacrimile cand si-a vazut fiul rastignit. Oare exista om pe lumea asta pe care nu l-a incercat durerea? Si cum se manifesta acea durere, daca nu prin lacrimi?! Sufletul nu se usureaza de greutatea pacatelor atunci cand plangem? Inima noastra nu devine mai buna, fiinta noastra nu se umple de caldura?
La urma urmei si suferinta isi are locul ei in viata ! Daca nu suferim macar o data in viata, poate ca nu ne dam seama de anumite lucruri. De exemplu vorbele unui parinte, spuse copilului, cand e in viata nu sunt asa pretuite fata de cum vor fi dupa ce parintele nu va mai fi langa copil. Deci, suferinta ne maturizeaza, ne ajuta sa constientizam unele lucruri, care, inainte de a suferii, nu le intelegeam! Si, de aici, indirect, rezulta ca lacrimile au un rol pozitiv in maturitate.
Cum Dumnezeu a creat tot ceea ce ne inconjoara si omul, asa a creat si lacrimile care fac parte din noi, din fiinta noastra. Ele isi au rostul lor, il ajuta pe om sa-si depaseasca situatiile limita, sa-si purifice sufletul, sa-l spele de rele si sa-l inunde de bucurie. Lacrimile apar de la nastere: noi ne nastem plangand si se termina o data cu moartea. Cand suntem copii ele ne inunda mai des ca niciodata fata: Care copil nu plange atunci cand isi pierde o jucarie sau cand este certat de parinti? Care copil nu plange cand isi loveste genunchii, atunci cand invata sa mearga? Asemenea copiilor, plang si batranii. Uneori cu lacrimi isi spala neputinta si singuratatea.
Lacrima este, in acelasi timp, si simbolul bucuriei si cel al suferintei. Ea este acceptata de noi pentru ca inseamna purificarea noastra. De aceea, sa nu uitam ca pentru a trai, avem nevoie si de lacrimi. Ele fac parte din noi si totodata noi din ele !!!”
compusa de Rotaru Gabriel (1987, 16 aug. – 2007, 9 iul.) publicata post mortem de Cipikkus
Trairi si cuvinte adevarate, o poveste de viata! 